IMAGOS

Întâlnind adesea oameni, copii sau adulţi, care fantasmau posibilitatea şi dorinţa de a se face nevăzuţi, de a avea un corp invizibil sau a de se transforma într-o insectă mică, m-am întrebat care este sensul fantasmei corpului invizibil şi ce vrea ea să reglementeze la nivel psihic. Scopurile fiind variate, fie să fie prezenţi într-o încăpere pentru a şti ce se vorbeşte despre ei, fie să aibă acces la informaţii, fie să privească ceea ce fac alţii, fie să călătorească printre oameni fără a fi văzuţi şi recunoscuţi, fie să facă ceea ce le este interzis etc., fantasma corpului invizibil face trimitere la registre psihice diferite.
Cei mai mulţi ştiu că este o dorinţă irealizabilă în realitate, dar continuă să o susţină ca pe o soluţie magică pentru unele probleme, fantasmând posibilităţile de a ocoli intruzivitatea, frizând-o totuşi. Dar, o parte dintre oameni reuşesc să transforme fantasma într-un scenariu care se desfăşoară în realitatea exterioară pentru a-şi satisface pulsiunile. Mai mult, fantasma corpului invizibil poate sta la baza alegerii unor profesii.

Eşti prezent acolo unde-ţi este corpul, spune principiul realităţii, care structurează realitatea plecând de la baza materială. Suspendând raportarea la realitatea fizică şi percepută cu organe specializate de percepţie, ştim că putem fi cu gândurile în altă parte decât acolo unde ne este corpul pentru că putem imagina, fantasma sau halucina. În acest context, satisfacerea halucinatorie a dorinţei se întemeiază ca o virtute şi ca o aptitudine de a gândi, ca o virtualitate de a imagina. La bază, chiar aşa este. Primul proces psihic complex pe care îl realizează copilul este de reprezentare a persoanelor în absenţa lor pentru satisfacerea nevoilor. Astfel, descoperă satisfacerea foamei în absenţa mamei, pe cont propriu, sugând degetul. Halucinează, fantasmează, creează în imaginaţie ceea ce a perceput cu un timp înainte. Reprezentarea se formează pe baza percepţiilor repetate şi pregăteşte gândirea. Iar, primul raţionament cognitiv pe care copilul îl face este: dacă plânge sau se mişcă, atunci mama sau persoana care îl îngrijeşte vine lângă el, apare „ca din senin”. Copilul descoperă că poate influenţa realitatea exterioară cu gândul lui, că poate face să apară obiecte în realitate dacă doreşte. Un adult fixat, blocat la acest stadiu, dezvoltă credinţa că poate utiliza omnipotenţa propriilor gânduri şi dorinţe, a propriei voinţe pentru a manipula oamenii, fenomene naturale, sociale şi psihice.
Prima formă a realităţii infantile, ca reproducere în exterior a realităţii interioare, se bazează pe operaţiile gândirii magice. Copilul personifică animalele şi jucăriile, le investeşte cu calităţi umane şi stabileşte relaţii afective cu ele. Se identifică cu ele şi le identifică cu el. „Realismul lui constă într-o tendinţă spontană şi imediată de a confunda semnul cu semnificatul, internul cu externul, ca şi psihicul cu fizicul” afirmă Jean Piaget. Fără să facă diferenţa între posibilităţile realităţii interne de satisfacere a dorinţei şi posibilităţile realităţii externe, fără să aibă conştiinţa diferenţei dintre om şi animal, fără să perceapă dualitatea dintre posibil şi imposibil, viu şi mort, Eu – non-Eu, copilul dezvoltă convingerea că totul e posibil, fundament al conştinţei primitive de sine omnipotent.
Apropiind ideea fundamentală pe care Freud şi-a bazat descoperirile, psihicul îşi recuperează unitatea prin asocieri ideative şi subiectul devine conştient de sine în măsura în care ajunge la sensul lanţului asociativ, de ideea susţinută de Jean Piaget asupra conştiinţei de sine care „se naşte, efectiv, din disocierea realităţii aşa cum o concepe conştiinţa primitivă, şi nu din asocierea conţinuturilor determinate”, chiar dacă perspectivele sunt antagonice, ajungem la unele concluziile. În primul rând, mecanismul de formare al conştiinţei de sine este diferit de procedeul de recuperare a sinelui şi a reprezentanţilor conştiinţei de sine, iar în al doilea rând, conştiinţa de sine se formează în fazele timpurii ale copilăriei, pe când doar cel care a parcurs o evoluţie psihică şi intelectuală şi a dezvoltat conştiinţă de sine poate recupera reprezentări ale sinelui sau fragmente ale sinelui.
Aşadar, bazele conştiinţei de sine se pun prin disocierea realităţii structurate după principiile gândirii magice, specifice unei conştiinţe primitive de sine, şi nu prin asocierea conţinuturilor psihice şi determinanţilor realităţii. Abia când gândirea funcţionează cu instrumentele subiectivismului şi poate să se confunde cu vocea şi cu gândurile sale, dar şi cu lumea, se dezvoltă Eul, un fel de punct central al universului, care atrage ca un magnet determinanţii realităţii, urmând ca apoi să se separe de lume şi să se (auto)reprezinte ca diferit de lume, cu limite între Eu şi non-Eu.
Fantasma transformării în muscă sau într-un animal mic este un rest al posibilităţilor gândirii magice. Odată ce se acceptă că fantasma conţine o dorinţă, rămâne de căutat ce pulsiuni satisface acea dorinţă şi în ce scop se mobilizează regresia la omnipotenţa gândirii magice.
„De-aş putea să mă transform în muscă pentru a şti ce gândesc colegii (sau unii membri ai familiei etc.) despre mine!”. Am descoperit că în spatele acestei formulări nu stă curiozitatea şi recuperarea unei informaţii depre sine, ci gândul paranoic că ceilalţi au o altă percepţie decât cea pe care o comunică faţă-în-faţă: o reflecţie negativă, o depreciere profundă şi o ambivalenţă marcantă. Curiozitatea se reduce la validarea gândurilor paranoice despre sine, mai exact la validarea mecanismului psihic al proiecţiei unui sine deficitar, carenţat, depreciat. În analiza unor adulţi care au formulat dorinţa irealizabilă a corpului diminuat şi transformat, o variantă a fantasmei corpului invizibil, am ajuns la concluzia că certificarea gândurilor paranoice ar aduce mai multă satisfacţie decât descoperirea că ceilalţi îl apreciază şi în prezenţa şi în absenţa lui. În momentul în care descoperă percepţia pozitivă a celorlalţi despre sine, ajung în faţa propriei percepţii negative despre sine însuşi, Disociind realitatea, conflictul devine intern şi subiectiv, raportat la „Eu”, şi trebuie suportat în nevroză, fără a beneficia de protecţia gândurilor paranoice care fac conflictul exterior spaţiului psihic.
Fantasma corpului invizibil reprezintă un indiciu al căutării unei reprezentări de sine, o reprezentare care poate materializa, care poate da formă unui corp lipsit de limita dintre Eu şi altul. Fără capacitatea de a se localiza în subiectivism, pe fondul unui narcisism inhibat în dezvoltare, fantasma corpului invizibil devine fantasma de „a fi invizibil”pentru a face posibilă conjugarea absenţei lui „a fi” în corp cu „a avea” un corp nesimbolizat, nefiinţat. O fantasmă susţinută de simbioza dintre corp şi psihic şi nu de clivarea psihic – corp. De-ar putea să fie invizibil, ar putea fi în altă parte, ar putea cunoaşte ce formă ia realitatea în absenţa lui, mai ales ar putea afla despre realitatea lui, aşa cum este formulată de ceilalţi. Nu se caută pe sine în gândurile manifeste ale percepţiei sociale, ştiind că ele sunt consecinţa elaborărilor, apărărilor, complezenţelor, convenţiilor, ci se caută în gândurile latente şi inconştiente ale celorlaţi, doar ele pot să-i permită accesul la propriul inconştient. Îşi caută Sinele doar în oglinda pe care inconştientul celorlalţi îl poate reflecta datorită slabei capacităţi de a găsi indicii şi de a le lega în proprii raţionamente logice şi afective. Astfel, fantasmarea corpului invizibil devine instrumentul prin care se caută un conţinut al sinelui pe care nu-l poate reprezenta. Faţa nevăzută a sinelui este cea care-şi caută reprezentarea. Corpul invizibil este corespondentul unui sine ne-vizibil de către propria persoană, unui deficit de (auto)reprezentare, din cauza ruperii legăturii cu propriul inconştient şi cu propriul narscisism care subiectivizează.
Fantasmarea unui corp invizibil poate conţine şi refuzul subiectului de a-şi oferi corpul spre a fi privit fie pentru că beneficiul este de a privi şi nu de a fi privit. Voyeurismul este pulsiunea care se sprijină pe privire şi pe acţiunea de a privi, a vedea. Să privească fără să fie privit, să simtă ceea ce simte cel care este privit, să experimenteze trăiri pe care nu le-ar putea avea altfel, să aibă acces la nebănuite şi negândite modalităţi psihice de exprimare a emoţiilor, să-şi procure plăcere şi satisfacţie sexuală fără a contribui activ la obţinerea ei, să facă experienţa relaţiei identificându-se cu partenerii cuplului privit. Curiozitatea a ceea ce se întâmplă în dormitor atunci când nu este prezent a ajuns să reprezinte ideea dominantă în jurul căreia s-au construit, din copilărie, psihicul şi satisfacţiile pulsionale. Voyeurul este dispus să-şi perfecţioneze mijloacele prin care satisface pulsiunea voyeuristă pentru că tendinţa lui este de a fi cât mai aproape şi cât mai în cadru. Caută soluţia cea mai bună pentru a putea privi fără să fie privit, să participe fără să fie activ, să relaţioneze ca şi cum ar relaţiona, să fie prezent fără să-i fie percepută prezenţa.
Fotografii deplasează proprii ochi la obiectivul camerei foto, dar îmbunătăţind performanţa ochiului corelat cu reprezentările mnezice prin înregistrarea instantaneelor pentru a dispune de ele în conformitate cu propria plăcere şi nevoie, şi în absenţa subiectului. Un artist plastic, care lucrează cu fotografia  ca bază documentară, defineşte fotograful ca un colecţionar al propriilor stări de invizibilitate corporală mai mult decât colecţionar de subiecţi exhibiţionişti. Regizorii recreează scena primitivă a voyeurului, dar mai ales statutul lui din scena primitivă, punându-şi actorii să joace, să imite comportamentele fireşti din viaţa cotidiană ca şi cum nimeni nu ar fi prezent acolo şi ca şi cum nu ar fi un joc pentru plăcerea voyeurilor – spectatori. Menajera devine terţa persoană care ia parte la viaţa intimă a familiei, fără a se constitui subiect pentru acea familie, fiind martora unor evenimente reale şi reconstruind scenele doar luând contact cu resturile vieţii diurne şi nocturne ale membrilor familiei. Oamenii de ştiinţă caută soluţii să pună în act fantasma corpului invizibil, ei chiar descoperind un material transparent pe un spectru larg de unde luminoase, care are proprietatea de a „nega refracţia”, astfel invizibilitatea se obţine prin devierea luminii din jurul obiectului şi captarea luminii din spatele acestuia. Din această ştire aflăm că invizibilitatea se atinge prin crearea iluziei de dispariţie a obiectului. Demersul pare să se fi inspirat din acea stare psihică de „privire în gol”, în care nu priveşti obiectul, ci priveşti prin obiect.
Soluţia sublimării pulsiunilor deviază pulsiunea de la scopul ei sexual şi o pune în slujba activităţilor artistice şi investigaţiei intelectuale. Fantasma devine repertoriu de inspiraţie pentru artişti şi oameni de ştiinţă, iar beneficiul este şi mai mare dacă pentru activitatea fantasmată este remunerat.
Disponibilitatea oamenilor de a căuta şi a găsi instrumente să-şi realizeze propriile idealuri, aspiraţii şi fantasme este nelimitată. Sublimarea reprezintă soluţia unui Eu care îşi recunoaşte statutul lui „Eu sunt” şi care îşi poate utiliza pulsiunile, fantasmele, angoasele în alegerea profesiei. Dar, există şi soluţia unui Eu disociat de „Eu sunt” şi fixat pe Eul corporal, care îşi va folosi propriul corp ca singura provocare posibilă de a-şi exprima viaţa psihică. Ajunge să-şi dezvolte un corp a-perceptibil, adică respiră fără să-şi facă auzit procesul de inspiraţie – expiraţie, se mişcă fără să facă zgomote, nu emite mirosuri care să-l facă detectabil, acţionează asupra mediului fără să lase urme, dovezi ale trecerii lui prin acel mediu, priveşte fără să aştepte feed-back de la cel privit ş.a.m.d. Fără legătura indestructibilă dintre corp şi psihic, ar fi ameninţat de riscul lui „Eu nu sunt”, de aceea cred că satisfacţia pe care voyeurul o are, alături de cea pulsională, este investirea propriului corp cu psihic. Astfel reuşeşte să fie prezent psihic şi corporal fără a i se percepe prezenţa, să invadeze spaţiul fără să fie refuzat. Voyeurul reuşeşte să traducă în act fantasma corpului invizibil şi să deplaseze fantasma din realitatea psihică în realitatea exterioară, cea împărtăşită, devenind el însuşi invizibil în realitate.

Când corpul a-perceptibil nu mai reprezintă dorinţă de realizat în fantasmă, ci devine reprezentare a propriei persoane, o reprezentare refuzată, atunci tendinţa este de căutare a stimulilor senzoriali care să facă perceptibil corpul. Coco Chanel sfătuia femeile să se dea cu parfum acolo unde vor să fie sărutate. Accentuarea fragmetului de corp care trebuie oferit percepţiei este un indiciu asupra alegerii zonelor erogene şi erotizării acelui organ. De ce trebuie indicat explicit zona investită conştient ca producătoare de plăcere? Pentru că lipseşte, poate.

Fără stimuli senzoriali, corpul nu-şi găseşte o imagine inconştientă prin care poate fi reprezentat pentru sine şi pentru alţii. Conţinutul fantasmatic pierdut în urma refulării a determinat somatizarea, iar acum acţiunea defensivă se duce împotriva fantasmei de inexistenţă a corpului şi a angoasei de pierdere a Eului.  Este cazul acelor persoane care folosesc parfumul în cantitate foarte mare pentru reprezentare şi identificare personală, în intenţia  de a-şi asigura corp atât în prezenţa cât şi în absenţa fizică a corpului. Intenţia este să lupte împotriva corpului ne-văzut, ne-perceput, dorind să persiste pentru celălalt, asigurându-se că există pentru sine şi pentru interlocutor, să-i ocupe gândurile celuilalt şi să umple spaţiul cu prezenţa perceptibilă olfactiv. Un parfum care caracterizează o persoană, va face ca acea persoană să fie rememorată şi reprezentată mental ori de câte ori se va intra în contact cu acel parfum. Astfel, persoana care se parfumează foarte intens îşi asigură prezenţa în spaţiul psihic al intercutorilor ei.
Deşi olfacţia este legată de mirosurile pe care corpul le emană datorită transpiraţiei şi proceselui de digestie şi stabileşte registrul analităţii ca punct exclusiv de fixaţie, nu mă refer la parfum în rolul lui de camuflare a mirosurilor neplăcute, ci în rolul de adjuvant pentru percepere. Adierea parfumului combinat cu mirosurile specifice persoanei creează percepţia unui corp ubicuu, un corp lipsit de limita marcată de piele şi lipsit de organicitate. Rămâne acolo, în încăpere, în gândurile celui care a rămas. Mai dăinuie poate o oră, două. Acţiunea este intruzivă pentru interlocutor, dar pentru subiectul parfumat este una dintre puţinele acţiuni pe care le poate face pentru a-şi asigura existenţa anorganică. Conflictul interior nu mai poate fi soluţionat doar cu instrumente psihice şi are nevoie de ajutor extern pentru a corporaliza un corp care s-a apărat atât de propria analitate încât a ajuns să nu mai poată fi perceput nici de propria persoană.
Gisèle Harrus – Révidi afirmă că „... un parfum care are corp le conferă deseori un corp celor care nu îl au”. Apărarea faţă de imaginea corpului neperceput accentuează angoasa fundamentală a acestor persoane obsesionale: dorinţa de permanenţă şi teama obsesională de efemeritate, asigurarea statutului „Eu sunt” pe fondul angoasei date de „Eu nu sunt”. Luptând împotriva imaginii şi reprezentării corporale ne-vizibile, apelează în exces la parfum pentru a-şi marca atotprezenţa propriei persoane construite în jurul unui Eu corporal negat, dar recuperat olfactiv şi dăruit olfacţiei. Olfacţia preia funcţia dominantă a percepţiei şi devine un al treilea ochi prin care îşi priveşte propriul corp şi prin care resemnifică schema corporală, oferindu-i o altă reprezentare, eterică, asigurându-şi existenţa propriei persoane.
Exemplul cel mai concludent îl iau din literatură. Patrick Suskind în „Parfumul” construieşte personajul Jean Baptiste Grenouille în logica patologiei narcisice. Autorul dezvăluie o istorie de caz de la naştere până la moarte, acoperind evenimentele factuale şi psihice care s-au constituit ca momente hotărâtoare în evoluţia personalităţii personajului. Născut într-o piaţă murdară în care se tranşa şi se vindea peşte,  Grenouille a plâns puternic pentru a-i semnala mamei existenţa, dorinţa lui de a trăi şi de a fi iubit. Preluând ceea ce Freud numea angoasa naşterii ca primă formă de angoasă a morţii, găsesc că naşterea urmată de abandon a fixat angoasa nonexistenţei ca punct de plecare pentru simptomatologia deficitului narcisic exprimat în „Eu nu sunt”. Paradoxul creat de simţul olfactiv capabil să perceapă lumea, viaţa şi universul, dar nu propriul corp se constituie în nevroza personajului, care va căuta formula ideală a amprentei senzoriale pentru a recupera totul: mama, oglinda validantă a dragostei materne, propriul corp şi psihic. Folosindu-şi corpul a-perceptibil, putea să se furişeze pentru a răpi femeile care aveau parfumul pe care şi-l dorea pentru sine. Omorându-le, le încorpora pentru a elimina idealul senzorial care corporaliza Eul. Esenţa tinerelor femei virgine îi putea da corp, corp de femeie frumoasă adulată şi devorată de iubire şi din iubire. Istoria de viaţă a lui Jean Baptiste Grenouille ar părea a fi o căutare nu doar a unei imagini corporale, ci a unui corp pe care să-l valideze narcisic şi a unei reprezentări a identităţii de gen pentru a recupera iubirea (maternă), în lipsă de corp şi de psihic validat narcisic. Se naşte ne-iubit, ne-dorit şi moare devorat din iubire şi dorinţă.

Conflictul interior nu mai poate fi soluţionat doar cu instrumente psihice şi are nevoie de ajutor extern pentru a corporaliza un corp care s-a apărat atât de propria analitate încât a ajuns să nu mai poată fi perceput nici de propria persoană.
Corpul invizibil este un corp în general neperceput. Fantasma unui corp de neperceput este posibilă doar dacă, în subsidiar, există şi angoasa pierderii psihice, corpul fiind reprezentantul sinelui. Aşa cum de fiecare dată s-a dovedit, pierderea parţială a corpului are ca scop recuperarea reprezentanţilor psihici, adică recuperarea elementelor psihice care definesc conştiinţa de sine.

Gabriela Romaneţ