Piele psihică
O tendinţă generală, specifică erei narcisice în care trăim, este conservarea tinereţeii şi amânarea morţii. Astfel, se măreşte grija faţă de propriul corp: ce să mâncăm, cum să ne protejăm împotriva viruşilor, cum să evităm ridurile, celulita, firele de păr alb, cum să lucrăm muşchii, cum să ne întreţinem pielea. Toată această atenţie asupra corpului nu poate să nu aibă consecinţe în plan psihic, pe de o parte, şi nu are cum să nu se dezvolte din propriul psihic, pe de altă parte. Problema întreţinerii corpului fiind generalizată şi comună majorităţii contemporanilor indică o zonă psihică comună, colectivă.
Pielea are un rol important în preocuparea de conservare a tinereţii. Psihologia a preluat această tendinţă narcisică şi lucrează deja cu termeni precum „eu – piele”, „narcisismul piele”, „piele psihică”.
În basme, fata de împărat părăseşte casa tatălui, ascunzându-se sub o haină de piele de purici, de porc, măgar etc. pentru a scăpa de incestul propus de tată, după ce împărăteasa a murit şi a lăsat cu „limbă de moarte” împăratului să se căsătorească cu cea care îi seamănă sau care are unele însemne particulare ca şi ea. Pielea a fost încărcată cu sensul de camuflare, deghizare, acoperire. Masca oferită de piele făcea ca fiica să nu fie recunoscută de tatăl incestuos.
Dacă în istoria dezvoltării noastre pielea era investită cu sensul de mască în spatele căreia poţi să-ţi ascunzi identitatea şi sentimentele, în prezent pielea este investită narcisic, cu funcţia de reflectare exhibiţionistă a psihicului, a sentimentelor, a senzualităţii şi al respectului faţă de sine. Pielea se etalează, se expune nu ca un organ al propriului corp, ci ca un înveliş al corpului cu valoare de veşmânt. Cremele pe bază de ADN, chirurgia plastică, farmacologia creează un registru al esteticii pielii, în care se reactivează narcisismul primar şi fantasmele erotice bazate pe atingere, iar dermatologia încearcă să negocieze interdicţia atingerii.
Pielea, ca organ al corpului, are funcţiile biologice de a proteja organismul împotriva factorilor nocivi ai mediului şi de a aduna o mulţime infinită a celulelor într-o mulţime finită a fiinţei, în aşa fel încât să ne putem autoconserva şi autodefini ca un tot. Pielea are rolul de a înscrie pe suprafaţa ei excitaţiile din mediul extern, dar are şi rolul de a exprima sau disimula în exprimare stări interne. Funcţia senzorială cu semnificaţie psihică (plăcere sau neplăcere la atingere, lovire, confort sau disconfort la moale, catifelat, aspru) face ca pielea să fie prelucrată psihic. Pielea, trăită psihic, separă interiorul de exterior, pe sine de celălalt, contribuie la formarea Eului, creând sentimentul de identitate personală.
Pielea se constituie ca suprafaţă de separare, dar şi ca suprafaţă de contact şi devine o formă precoce de eu, numit „Eu – piele”, ca efect al stimulărilor corporale, al „preocupării materne primare” de a reproduce mediul intrauterin în mediul extern. Pielea devine un filtru de selecţie al excitaţiilor, al schimburilor dintre interior şi exterior.
Datorită substimulării sau suprastimulării corporale funcţiile biologice şi psihologice ale pielii nu se pot dezvolta, astfel neputându-se crea propria piele sau neavând nevoie de propria piele. Există oameni „fără piele psihică” sau cu „găuri de piele”. Aceştia au nevoie de o supraprotecţie faţă de stimulările mediului extern pentru a nu fi lezaţi de intruziunea stimulilor şi de tensiunea excitaţiilor, deoarece nu au reuşit să-şi formeze limita dintre înăuntru şi afară, dintre interior şi exterior, pe care pielea o constituie pentru corp şi o reprezintă pentru psihic.
Expresiile din limbajul cotidian indică importanţa pieleii pentru formarea psihicului. Pielea este investită cu semnificaţiile psihice:
Pielea are un rol important în preocuparea de conservare a tinereţii. Psihologia a preluat această tendinţă narcisică şi lucrează deja cu termeni precum „eu – piele”, „narcisismul piele”, „piele psihică”.
În basme, fata de împărat părăseşte casa tatălui, ascunzându-se sub o haină de piele de purici, de porc, măgar etc. pentru a scăpa de incestul propus de tată, după ce împărăteasa a murit şi a lăsat cu „limbă de moarte” împăratului să se căsătorească cu cea care îi seamănă sau care are unele însemne particulare ca şi ea. Pielea a fost încărcată cu sensul de camuflare, deghizare, acoperire. Masca oferită de piele făcea ca fiica să nu fie recunoscută de tatăl incestuos.
Dacă în istoria dezvoltării noastre pielea era investită cu sensul de mască în spatele căreia poţi să-ţi ascunzi identitatea şi sentimentele, în prezent pielea este investită narcisic, cu funcţia de reflectare exhibiţionistă a psihicului, a sentimentelor, a senzualităţii şi al respectului faţă de sine. Pielea se etalează, se expune nu ca un organ al propriului corp, ci ca un înveliş al corpului cu valoare de veşmânt. Cremele pe bază de ADN, chirurgia plastică, farmacologia creează un registru al esteticii pielii, în care se reactivează narcisismul primar şi fantasmele erotice bazate pe atingere, iar dermatologia încearcă să negocieze interdicţia atingerii.
Pielea, ca organ al corpului, are funcţiile biologice de a proteja organismul împotriva factorilor nocivi ai mediului şi de a aduna o mulţime infinită a celulelor într-o mulţime finită a fiinţei, în aşa fel încât să ne putem autoconserva şi autodefini ca un tot. Pielea are rolul de a înscrie pe suprafaţa ei excitaţiile din mediul extern, dar are şi rolul de a exprima sau disimula în exprimare stări interne. Funcţia senzorială cu semnificaţie psihică (plăcere sau neplăcere la atingere, lovire, confort sau disconfort la moale, catifelat, aspru) face ca pielea să fie prelucrată psihic. Pielea, trăită psihic, separă interiorul de exterior, pe sine de celălalt, contribuie la formarea Eului, creând sentimentul de identitate personală.
Pielea se constituie ca suprafaţă de separare, dar şi ca suprafaţă de contact şi devine o formă precoce de eu, numit „Eu – piele”, ca efect al stimulărilor corporale, al „preocupării materne primare” de a reproduce mediul intrauterin în mediul extern. Pielea devine un filtru de selecţie al excitaţiilor, al schimburilor dintre interior şi exterior.
Datorită substimulării sau suprastimulării corporale funcţiile biologice şi psihologice ale pielii nu se pot dezvolta, astfel neputându-se crea propria piele sau neavând nevoie de propria piele. Există oameni „fără piele psihică” sau cu „găuri de piele”. Aceştia au nevoie de o supraprotecţie faţă de stimulările mediului extern pentru a nu fi lezaţi de intruziunea stimulilor şi de tensiunea excitaţiilor, deoarece nu au reuşit să-şi formeze limita dintre înăuntru şi afară, dintre interior şi exterior, pe care pielea o constituie pentru corp şi o reprezintă pentru psihic.
Expresiile din limbajul cotidian indică importanţa pieleii pentru formarea psihicului. Pielea este investită cu semnificaţiile psihice:
- exhibiţionism: „în pielea goală”;
- egoism: „a avea pielea groasă”, „a fi gros la piele”;
- evaluare a capacităţilor intelectuale: „a şti cât îi poate pielea”, „a nu-i face pielea doi bani”;
- fără piele ca urmare a exploatării, pedepsei corporale sau constrângerilor: „a lua pielea de pe el”, „a plăti cu pielea”, „a-şi pune pielea în saramură”;
- Eu-piele cu valoare de autoconservare: „ţine la pielea lui”; sau cu valoare de pergament pe care se scrie istoria vieţii personale: „numai pielea lui ştie”;
- absenţa sau prezenţa limitei dintre eu şi celălalt: „a fi în pielea cuiva”, „a face ceva pe pielea altuia”;
- exprimare a sentimentelor: „a nu-şi mai încăpea în piele (de bucurie, de mândrie)”, „a-şi ieşi din piele”, „a se face pielea de găină (de frică)”;
- filtru de selecţie al excitaţiilor din mediul extern: „a se face pielea de găină (de frig)”, „a simţi pe propria piele”.
Gabriela Romaneţ