Relaţia omului cu locul
Relaţia omului cu locul în care trăieşte, munceşte, petrece devine o preocupare importantă a societăţii în care trăim. Afacerile prospere ale investitorilor în designul interior şi în imobiliare se bazează pe interesul oamenilor faţă de loc.
Relaţia pe care omul o stabileşte cu locul, indiferent că este acasă, biroul de la servici, restaurant, parc, este de natură „personală”. Adică, trebuie să se regăsească pe sine, să-şi regăsească particularităţile psihologice, culturale, sociale în locul în care se simte bine. Mediul este unul conţinător. Adaptarea la mediu se face pasiv, după criteriul similitudinii, omul nu face altceva decât să caute locul care seamnă cu el, care îl reprezintă. Faţă de acest mediu se nasc percepţiile de deja vu.
Adaptarea activă la mediu este cea în care se modifică mediul după propriile nevoi, intenţii, aspiraţii. Astfel, locul în care petreci o mare parte din zi suportă transformările aduse pentru a-l individualiza, a-l încărca cu mărcile propriei persoane: obiecte personale cu rol tranzitoriu, de legătură între impersonal şi familiar, diplome care să ateste calificarea profesională, fotografii cu familia etc., în general, obiecte „de acasă” care formează un mic altar. Creatorul – omul „sfinţeşte locul” - transformă locul pentru a se putea recunoaşte în el, pentru a crea iluzia că mediul îl conţine, pentru a comunica nonverbal cât mai mult. Oamenii preferă să se exprime pe sine non-verbal, prin hainele pe care le poartă, prin obiectele pe care le etalează, prin mediul care-l reprezintă, decât să facă precizări verbale despre propria persoană. Mediul este, în acest caz, subordonat omului narcisic şi supus schimbărilor datorită sentimentului uman de atotputernicie.
Cu locul numit „acasă” se stabileşte o relaţie intimă, pulsională şi narcisică. Este cel care te ascunde, te izolează şi securizează faţă de societate, este locul în care tu faci regulile, este locul care îţi provoacă plăcere sau neplăcere, este locul în care laşi măştile sociale şi te priveşti des în oglindă. Există şi un fel de profesie care subliniază dedicaţia pentru „acasă”, cea de casnică sau casnic. Schimbul energetic, „cuantic”, cu obiectele din casă reprezintă dorinţa de posesiune, de marcare a teritoriului „al meu”. Omul, în acest loc, regresează la infantil, jucând în alt scenariu, de tip parental.
Există un tip de relaţie cu locul, bazată pe indiferenţă afectivă. Reacţiile de tipul „nu-mi pasă în ce loc muncesc, în ce loc trăiesc” sau „nu-mi găsesc locul” exprimă lipsa investiţiei afective faţă de loc, dar şi nemulţumirea faţă de ceea ce face sau ceea ce este în acea etapă.
Relaţia pe care omul o stabileşte cu locul, indiferent că este acasă, biroul de la servici, restaurant, parc, este de natură „personală”. Adică, trebuie să se regăsească pe sine, să-şi regăsească particularităţile psihologice, culturale, sociale în locul în care se simte bine. Mediul este unul conţinător. Adaptarea la mediu se face pasiv, după criteriul similitudinii, omul nu face altceva decât să caute locul care seamnă cu el, care îl reprezintă. Faţă de acest mediu se nasc percepţiile de deja vu.
Adaptarea activă la mediu este cea în care se modifică mediul după propriile nevoi, intenţii, aspiraţii. Astfel, locul în care petreci o mare parte din zi suportă transformările aduse pentru a-l individualiza, a-l încărca cu mărcile propriei persoane: obiecte personale cu rol tranzitoriu, de legătură între impersonal şi familiar, diplome care să ateste calificarea profesională, fotografii cu familia etc., în general, obiecte „de acasă” care formează un mic altar. Creatorul – omul „sfinţeşte locul” - transformă locul pentru a se putea recunoaşte în el, pentru a crea iluzia că mediul îl conţine, pentru a comunica nonverbal cât mai mult. Oamenii preferă să se exprime pe sine non-verbal, prin hainele pe care le poartă, prin obiectele pe care le etalează, prin mediul care-l reprezintă, decât să facă precizări verbale despre propria persoană. Mediul este, în acest caz, subordonat omului narcisic şi supus schimbărilor datorită sentimentului uman de atotputernicie.
Cu locul numit „acasă” se stabileşte o relaţie intimă, pulsională şi narcisică. Este cel care te ascunde, te izolează şi securizează faţă de societate, este locul în care tu faci regulile, este locul care îţi provoacă plăcere sau neplăcere, este locul în care laşi măştile sociale şi te priveşti des în oglindă. Există şi un fel de profesie care subliniază dedicaţia pentru „acasă”, cea de casnică sau casnic. Schimbul energetic, „cuantic”, cu obiectele din casă reprezintă dorinţa de posesiune, de marcare a teritoriului „al meu”. Omul, în acest loc, regresează la infantil, jucând în alt scenariu, de tip parental.
Există un tip de relaţie cu locul, bazată pe indiferenţă afectivă. Reacţiile de tipul „nu-mi pasă în ce loc muncesc, în ce loc trăiesc” sau „nu-mi găsesc locul” exprimă lipsa investiţiei afective faţă de loc, dar şi nemulţumirea faţă de ceea ce face sau ceea ce este în acea etapă.
Gabriela Romaneţ