Unde plasăm reproşul?
Atunci când suntem nemulţumiţi de atitudinea cuiva, obişnuim să ne semnalăm disconfortul prin reproşuri. Problemele care se ridică în acţiunea de a reproşa sunt valoarea de adevăr a reproşului, atributul obiectiv sau subiectiv al conţinutului reproşului, capacitatea de a analiza obiectiv. Până la urmă, conflictul se naşte tocmai în jurul polemicii asupra subiectivismului şi obiectivismului reproşului.
Reproşul se defineşte ca fiind o mustrare, învinuire, o imputare. Imputarea este acţiunea de a atribui cuiva fapte, gesturi, atitudini nepotrivite, condamnabile. Ceea ce este important în definirea reproşului este acţiunea de a atribui.
Reproşul, prin urmare, atribuie altei persoane fapte, atitudini, gesturi, evenimente construite de conştientul şi inconştientul persoanei care reproşează. Metaforic vorbind, reproşul este o construcţie epică, bazată pe o dramaturgie şi semnată de autor. Autorul nu-şi asumă dramaturgia devenită conştientă, ci o atribuie unei alte persoane, făcând-o pe aceasta direct răspunzătoare de propria lui construcţie. În reproş celălalt e vinovat, iar propria persoană scapă de încărcătură afectivă negativă care ar putea să-l devasteze. Unele persoane au aptitudinea de a-şi asuma construcţia proiectată, de a fi corpuri de rezonanţă, de a introiecta conţinutul negativ culpabilizator al autorului. Din acest moment, conflictul se duce şi în interiorul celuilalt.
Reproşul conţine cu preponderenţă aspectul subiectiv al autorului. Este construit pornind de la datele lumii reale care au rezonanţă pentru psihicul persoanei şi care reactualizează suferinţe, angoase, traume psihice fixate cu mult timp în urmă. Informaţiile preluate selectiv din lumea reală, exterioară, considerată a fi obiectivă, sunt legate de fantasme conştiente sau inconştiente, deja existente în psihismul persoanei. Astfel, se re-creează o poveste cunoscută, dar de data aceasta altcineva joacă rolul principal. Reproşul se caracterizează prin repetiţia scenariului, în care joacă de fiecare dată alţi actori. Rolul actorilor, în viziunea „dramaturgului”, este de a suporta proiecţia sentimentelor negative şi de a se identifica cu personajele fixate şi pietrificate în timp. Scopul autorului este de a distruge, în mod repetat, persoanele care-i amintesc de prima, pe care a trăit-o ca generatoare de tensiune şi angoasă.
O soluţie pentru a ieşi din capcana construcţiei psihice care-i aparţine unuia, dar pe care celălalt trebuie să şi-o asume, este de a face din fantasmele, care construiesc reproşul, gânduri care pot fi supuse reflecţiei. Gândirea reflexivă poate stabili caracterul repetitiv al atribuirii de sentimente negative, poate stabili aspectul subiectv al experienţei, poate elibera personajele din lumea interioară şi-i poate accepta pe ceilalţi ca find diferiţi de el şi între ei.
Reproşul se defineşte ca fiind o mustrare, învinuire, o imputare. Imputarea este acţiunea de a atribui cuiva fapte, gesturi, atitudini nepotrivite, condamnabile. Ceea ce este important în definirea reproşului este acţiunea de a atribui.
Reproşul, prin urmare, atribuie altei persoane fapte, atitudini, gesturi, evenimente construite de conştientul şi inconştientul persoanei care reproşează. Metaforic vorbind, reproşul este o construcţie epică, bazată pe o dramaturgie şi semnată de autor. Autorul nu-şi asumă dramaturgia devenită conştientă, ci o atribuie unei alte persoane, făcând-o pe aceasta direct răspunzătoare de propria lui construcţie. În reproş celălalt e vinovat, iar propria persoană scapă de încărcătură afectivă negativă care ar putea să-l devasteze. Unele persoane au aptitudinea de a-şi asuma construcţia proiectată, de a fi corpuri de rezonanţă, de a introiecta conţinutul negativ culpabilizator al autorului. Din acest moment, conflictul se duce şi în interiorul celuilalt.
Reproşul conţine cu preponderenţă aspectul subiectiv al autorului. Este construit pornind de la datele lumii reale care au rezonanţă pentru psihicul persoanei şi care reactualizează suferinţe, angoase, traume psihice fixate cu mult timp în urmă. Informaţiile preluate selectiv din lumea reală, exterioară, considerată a fi obiectivă, sunt legate de fantasme conştiente sau inconştiente, deja existente în psihismul persoanei. Astfel, se re-creează o poveste cunoscută, dar de data aceasta altcineva joacă rolul principal. Reproşul se caracterizează prin repetiţia scenariului, în care joacă de fiecare dată alţi actori. Rolul actorilor, în viziunea „dramaturgului”, este de a suporta proiecţia sentimentelor negative şi de a se identifica cu personajele fixate şi pietrificate în timp. Scopul autorului este de a distruge, în mod repetat, persoanele care-i amintesc de prima, pe care a trăit-o ca generatoare de tensiune şi angoasă.
O soluţie pentru a ieşi din capcana construcţiei psihice care-i aparţine unuia, dar pe care celălalt trebuie să şi-o asume, este de a face din fantasmele, care construiesc reproşul, gânduri care pot fi supuse reflecţiei. Gândirea reflexivă poate stabili caracterul repetitiv al atribuirii de sentimente negative, poate stabili aspectul subiectv al experienţei, poate elibera personajele din lumea interioară şi-i poate accepta pe ceilalţi ca find diferiţi de el şi între ei.
Gabriela Romaneţ