IMAGOS

Psihanaliza este un procedeu de cercetare, de descoperire a proceselor psihice greu accesibile. Se pun în evidenţă semnificaţiile cuvintelor, raţionamentelor logice, acţiunilor, gândurilor, emoţiilor, amintirilor, reprezentărilor, producţiilor imaginare, fantasmate.
Psihanaliza este o metodă psihoterapeutică aplicată cu scopul de a favoriza evoluţia spre un mai bun echilibru intern şi spre o mai bună adaptare la oameni şi la realitate.

Inapoi

Scopul psihanalizei este atingerea echilibrului psihic.

Inapoi

Omul, în esenţă, este definit prin conflicte interioare, este invadat de emoţii contradictorii, de dileme, este încărcat de gânduri şi reflecţii asupra marilor probleme ale vieţii, dar şi asupra problemelor cotidiene, este împovărat de angoase, suferinţe, dar şi dispus să le depăşească, este framântat să descopere cauze, motivaţii, argumentări, justificări, sensuri.

Inapoi

Descoperirea de sine este travaliul prin care fiecare îşi descoperă propriul sine, de aceea definirea unitară şi generalizată nu ar avea şanse să cuprindă accepţiunile fiecărui om despre sine, aşa cum fiecare îşi defineşte sinele, fie ca o „ecuaţie personală”, fie „imagine de sine” sau „imagine corporală”, fie punct de întâlnire a istoriei personale cu propriile mecanisme psihice, fie descoperirea „adevăratului self”, fie „identitate” etc. Descoperirea de sine înseamnă, în fond, recunoaşterea şi depăşirea problemelor existenţiale apăsătoare, care perturbă funcţionarea psihică şi viaţa socială cotidiană.

Inapoi

Dezvoltarea personală este un proces continuu de descoperire de sine, de căutare şi încărcare cu sens a existenţei, morţii, vieţii interioare, sexualităţii, alegerilor de parteneri, contradicţiei emoţiilor şi trăirilor, exigenţelor morale în relaţia cu sine şi cu ceilalţi, relaţiei cu autoritatea, alegerilor de profesie.

Inapoi

Sănătatea psihică este un concept ideal, plasat deasupra normei, vizând mai mult decât o stare de bine, o stare în care persoana are soluţii pentru a nu lăsa conflictele interne să dezorganizeze echilibrul psihic asumat.

Inapoi

Echilibrul psihic este reprezentat în mod individual, fiecare om căutând ceea ce are nevoie pentru a fi mai fericit sau mai puţin nefericit. Echilibrul psihic, interior, este perceput atunci când lumea nu mai este percepută ca fiind esenţial rea, agresivitatea este utilizată în mod constructiv, sexualitatea este asumată matur, sentimentul propriei valori şi identitatea de sine stabilă sunt adecvate modului personal de a fi, relaţiile cu ceilalţi pot fi empatice, realitatea este acceptată, capacitatea de a tolera frustrarea, de a controla propriile pulsiuni, de a ceda, de a accepta propriile slăbiciuni şi limite se dezvoltă adecvat, apărările devin mai flexibile şi mai mature şi sunt adecvate propriilor scopuri, capacitatea de a reflecta la cauzele şi semnificaţiile propriilor conflicte.
Dezechilibrul psihic este perceput şi trăit ca o suferinţă atunci când unul dintre elementele intrapsihice generează un conflict care invalidează persoană în relaţia cu sine, cu familia sau cu mediul socio-profesional.

Inapoi

Starea de bine este starea în care individul se simte bine cu el însuşi, cu propiile sentimente şi dispoziţii variate, defierenţiate, modulate, autentice, profunde şi relativ stabile, are vitalitate interioară, dar se poate şi relaxa, în care individul se poate relaţiona empatic cu ceilalţi oameni.

Inapoi

• dependenţa de celălalt – independenţă;
• separare ca formare a limitei între eu şi celălalt, ca acceptare a unei distanţe psihice în relaţie – simbioză ca trăire prin celălalt, ca fragilă diferenţiere între eu şi celălalt;
• distincţie, separare şi suprapunere între realitate – fantasmă;
• a da - a primi, exprimând schimburile afective cu celălalt;
• a iubi - a fi iubit, consecinţă a schimburilor afective cu celălalt;
• ambivalenţa: dublul sentiment iubire – ură;
• agresivitate orientată către fiinţe, obiecte (sadism, distructivitate) – întoarcerea agresivitaţii asupra propriei persoane conconcomitent cu detaşarea de obiect (autoculpabilizare, masochism);
• dominare - supunere, jocul presiunii relaţionale „care pe care”;
• activism prin recurgerea excesivă la activitate în locul reflecţiei sau al trăirii afectelor – pasivitate prin indiferenţă afectivă, restricţie în relaţiile sociale şi prin supunere pasivă în faţa evenimentelor;
• exhibiţionism – voyeurism, dublul rol al interpretării de sine însuşi;
• masculin - feminin, regăsite, în grade diferite la fiecare dintre noi, ca două forme de cunoaştere: emoţional, empatic şi raţional, cognitiv;
• confluenţa fluxurilor tandreţe – senzualitate, ca definire a comportamentului erotic deplin normal;
• a fi - a avea, îmbinate într-o structură reprezentativă de sine însuşi;
• sexualitate – ascetism, ca acceptare şi refuz a tuturor plăcerilor corporale, chiar şi a celor mai inocente;
• feminitate – maternitate integrarea ambelor ipostaze în viaţa femeii mature;
• a fi conform cu sine - a fi în conformitate cu dorinţa celuilalt.

Inapoi

Simptomul se formează întotdeauna în urma unei elaborări psihice inconştiente şi reprezintă compromisul pe care  persoana îl poate face între ceea ce poate trăi sau admite şi ceea ce nu poate reprezenta sau accepta. Simptomul semnalizează un conflict între dorinţa inconştientă şi respingerea acestei dorinţe.

Inapoi

Inapoi

Inapoi

Inapoi

Inapoi

• valorile morale transmise transgeneraţional,
• modul de relaţie al părintelui cu propriul lui parinte,
• personalitatea fiecarui membru al familiei,
• gradul de dependenţă între membrii familiei,
• reacţiile la separările inevitabile,
• schimbarea rolurilor în cadrul familiei prin adaptarea la noile cerinţe: naşterea primului copil, naşterea unui alt copil, intrarea    copilului la şcoală, pubertatea şi adolescenţa, divorţ, adopţie, decesul unui membru al familiei etc.,
• jocul identificarilor între copil ideal – copil real şi părinte ideal – părinte real.

Inapoi

Inapoi